Monolog interior

Monolog interior, aici ar trebui sa vorbesc doar eu cu mine. Eu cea buna, cu eu cea rea. Vorbesc oarecum cu mine, ma ascult, imi spun ce ma doare si, cu grija, imi dau sfaturi.
Suna ciudat, suna bizar, sa stai sa vorbesti cu tine despre toate ce-ti trec prin cap.
Daca ar fi acum sa imi spun tot ce ma doare, sa ma autocompatimesc...ar dura ore.
Desi nu pare, stiu prea multe decat ar trebui, si as vrea sa nu stiu. As vrea sa nu fi facut sau auzit multe lucruri. Regret! Ce bine ar fi daca n-as baga in seama toate gurile rele...sa fiu eu, eu si cu mine, macar pentru cateva clipe. Dar cu ce pret? Un zambet costa zeci de lacrimi...prea scump.
Daca as putea sa-mi exprim toate sentimentele, privind societatea de azi, prin cuvinte...as cauta in dictionar la litera "n" : neintelegere, negru.
Daca ar fi sa le exprim prin pictura sau fotografie, ele ar reprezenta natura moarta, culori sterse...palide.
Stau si ma gandesc la mine.Pur si simplu. Stau si ma gandesc la altii, sa observ cu ce gresesc in societate, sa ma schimb...poate, sa scap de asa zisele..."fite". Dar cum? De fiecare data o dau in bara, cand imi exprim direct sau indirect parerile si sentimentele, cand spun :"Nu-mi place.", "Nu vreau.",  "Nu multumesc." Sunt prea directa?Sau poate prea indirecta...?
Imi expun sincer, parerile si sentimentele, ca sa nu fiu falsa. Daca voi fi mai fatarnica, daca voi spune in loc de "Nu-mi place.", "Imi place"...va fi mai bine? Adevarul doare, si unii refuza sa-l accepte.
Poate ca gresesc eu, poate ma adresez prea nepoliticos, neobrazat, celor din jur.
Stau aici...la biroul meu, si-mi scriu dialogul cu mine insami, in speranta ca voi intelege tot ce ma inconjoara, si ca imi voi da seama cat de grea este viata, si cat va trebui sa muncesc pentru a trai asa cum imi doresc.